|
|
Disponibilitate :
|
disponibila
|
Prezentare
Putini poeti au, ca Adrian Bodnaru, un stil numai al lor, un idiolect. Facind abstractie de vocabular (care nu spune mare lucru despre structura unei poezii), sintaxa lui e una dislocata, abrupta, rupta, intrerupta... Retoric vorbind, figurile-i de predilectie sunt tmeza si hiperbatul – adica „taietura“ si „trecere dincolo, iesire (din cadru), depasire”. Ceea ce presupune un, daca vreti, „sadism” fata de sintaxa unanima si de obstescul material verbal. In care el, poetul, taia ca-n carne vie. Verbul din urma e la imperfect pentru ca, azi, Adrian Bodnaru, fara sa fie mai blajin, mai molcom, mai netaios, mai putin... tmezo-hiperbatic in ceea ce priveste scriitura, va fi trecut din geometrismul cutarui stil cvasicubist, constind in angularitati, in colturi, muchii, unghiuri (ba chiar unghii!), intr-o Kugelgeometrie mai blinda, in care prevaleaza sfera, ovalul, curba si voluta, sinuozitatile sau tandrele meandre. Chiar exercitiul voluntar (si atitudinea voluntarista) din care decurgea pecetea-i stilistica atit de proprie, s-a(u) atenuat, cu timpul, in favoarea unei benefice mansuetudini, a unei impacari cu lumea (ca si cu soarta-i ca atare), a unei resemnari firesti, ce e un fel de oboseala a simturilor si a carnii. Adrian Bodnaru pare-a scrie „la spartul nuntii, in camara“, la ceasul zorilor mahmuri, in cenusiu si abandon. Universu-i este unul familiar, anodin, prozaic, fara „glorie“ – dar, ca in poezia lui Bacovia, generator al unei atmosfere stranii si inlantuitoare, aproape magice, de neuitat.” (Serban Foarta) |